The Conjuring 2 (2016)

Zilele trecute constatasem cu amărăciune că ultima dată când am văzut un film horror la cinema a fost acum 7 (!!!) ani, anul în care domnul şef Sam Raimi (Evil Dead) a scos minunatul Drag Me To Hell, despre o cotoroanţă care vomită viermi în gura unei blonde după care îi cade o nicovală în cap VERY NICE HIGH FIVE! Mi s-a părut inadmisibil faptul că au trecut atâţia ani fără să văd un film de groază pe marele ecran şi, după o săptămână de coială, mi-am mişcat în sfârşit hoitul la multiplex, unde rula ultima fiţă marca James Wan, The Conjuring 2. Trailerul părea să indice un spook-fest ca la carte şi aşa a şi fost, frăţică.

The Conjuring 2 este o nouă explorare a păţaniilor celebrului cuplu de investigatori paranormali Ed şi Lorraine Warren, de data asta acţiunea mutându-se în Londra anilor '70, unde o mamă divorţată şi cei patru copii ai săi sunt chinuiţi de o entitate demonică ce pune stăpânire pe mezina familiei. Domnişoara Janet, interpretată excepţional de Madison Wolfe, începe să vorbească singură noaptea şi să aibă vedenii cu un uncheş sinistru care tot zbiară că aia e casa lui, fir-aţi ai dracu! În acest timp, pe continentul american, Lorraine Warren are la rândul ei viziuni cu un fel de călugăriţă demonică şi îi propune lui Ed să pună în cui şorţurile de demonologi, că e cam de naşpa. Evident, cei doi sunt forţaţi în cele din urmă să ia un avion către Londra, căci crizele de posesiune demonică ale tinerei Janet devin tot mai acute.

James Wan este un regizor foarte tehnic şi dinamic, iar fiecare scenă are parte de montaje rapide, schimbări numeroase de unghiuri şi mai ales de o cameră foarte năstruşnică, ce nu stă nicio clipă locului. Dacă stai să urmăreşti toate mişcările camerei, care se roteşte, se suceşte, dă colţul, o ia în sus, o ia în jos, o ia un pic la stânga şi apoi revine mai la dreapta, rişti să nu mai fii atent la film. Ceea ce ar fi păcat, pentru că James Wan face uz de absolut tot arsenalul horror pe care şi l-a rafinat de-a lungul anilor. Ţipete, uşi care se deschid singure, ploaie morocănoasă, mobilă trântită de pereţi, televizoare care se strică, cuţite zburătoare, jucării de-ălea comuniste cu care ne jucam şi noi, cântecele creepy de copii, obiecte care îşi schimbă în mod inexplicabil poziţia, cruci întoarse, biblia, păpuşi ciudate - cred că regizorul australian şi-a propus să se folosească de absolut toate mărcile genului horror modern pe care singur le-a impus. În plus, recuzita horror abundentă este completată de decorurile senzaţionale. Toate camerele în care se desfăşoară acţiunea sunt create cu multă migală şi au fiecare o tonă de detalii specifice perioadei, de la postere cu cântăreţi şi discuri cu Elvis până la decrepitudinea tristă a unei case din nordul Londrei care nu a mai fost reparată de o veşnicie.

Deşi se bălăceşte cu voioşie în toată această cornucopie de recuzită horror, James Wan nu se sfieşte să întoarcă unele clişee cu curu-n sus şi să se joace cu aşteptările spectatorilor. În multe filme horror, copilul are episoade naşpa doar când e singur în cameră, bântuiala luând brusc pauză atunci când maică-sa intră în cameră şi aprinde lumina. Ei bine, în The Conjuring 2 toată lumea ia contact imediat şi intens cu entitatea demonică. Orice îndoială pe care o au personajele este spulberată în secunda 2 de către un fenomen inexplicabil şi/sau violent, lăsând loc acţiunii să continue fără secvenţele plictisitoare în care personajele iau la cunoştinţă încet şi gradual despre spiritul malefic.

Eliberată de aceste cătuşe inutile, acţiunea escaladează în mod vertiginos, fiind piperată cu numeroase secvenţe tensionate şi pline de suspans şi câteva jump scares bine plasate, de-a sărit sufletul din mine. Patrick Wilson si Vera Farmiga sunt credibili in rolul celor doi investigatori, dar Madison Wolfe face un rol serios de copil creepy şi le cam fură lumina reflectorului. A scos copila asta nişte zbierete de m-a băgat în toate spaimele morţii. Pe lângă asta, sound design-ul este impresionant pe tot parcursul filmului şi contribuie din plin la crearea atmosferei sinistre, mai ales în timpul secvenţelor în care îşi face apariţia călugăriţa satanică. Apropo de asta, este surprinzător de facilă trimiterea demonului înapoi pe tărâmurile întunecate - şi poate uşor lipsită de sens. Dar hei, mă bucur că filmul nu se termină cu încă un exorcism. Tot în departamentul actorilor, o menţiune specială merită şi Javier Botet. Probabil fără să vă daţi seama, l-aţi văzut deja în filme precum [REC], Mama sau Crimson Peak, împrumutându-şi mişcările creaturilor malefice. Modul în care Javier Botet îşi mişcă şi contorsionează trupul este un adevărat generator de coşmaruri şi probabil vom mai avea plăcerea să-l vedem şi în alte filme ce mizează pe body horror.

Per total, The Conjuring 2 dă cu plus la toate capitolele şi este un horror flick distractiv, de văzut neapărat pe marele ecran, cu boxele bubuindu-ţi în cap. James Wan şi-a perfecţionat reţeta şi probabil că va rămâne cunoscut în istoria cinematografică drept unul dintre cei mai de seamă maeştri horror ai decadei noastre, cel puţin pe felia asta de horror bombastic, cu production value ridicat. Cu toate acestea, eu parcă sunt gata să mai văd şi altceva de la el. Omul mai are pe ţeavă încă două castroane de filme horror care arată exact la fel, plus sequel-uri planificate pentru Annabelle şi Insidious, deci o să mai tot vedem filme de-astea la cinema. Interesant e că îşi va face intrarea şi în zona filmelor cu supereroi, urmând să regizeze noul film cu Aquaman, precum şi un reboot Mortal Kombat. Bine, bă, fir-ai al dracu'!

The Hateful Eight (2016)

Trebuie să recunosc, nu am fost tocmai fericit când Tarantino a anunțat că o să facă încă un film western după carcasa lipsită de suflet numită Django Unchained. Abia așteptam să se așeze praful peste acel experiment eșuat și să treacă la următorul proiect, așa cum obișnuia să facă până acum. Cu excepția celor două Kill Bill și poate Reservoir Dogs și Pulp fiction, dacă ar fi să te întinzi puțin, niciun film nu se asemăna cu celălalt când vine vorba de setting. Pentru mine, experiența Django Unchained a constat în maratoane de căscat, comentarii și uitat spre ceas cu disperare, în speranța că peste două minute o să fiu liber să fac orice altceva cu timpul și viața mea. Iar asta vine din gura unui mare fan Tarantino, al cărui film preferat este Reservoir Dogs. Singurul lucru care m-a convins să nu mă dau jos din autobuz imediat după ce m-am urcat în drum spre cinema a fost optimismul meu naiv și laudele prietenilor. Și nu regret că l-am văzut.

The Hateful 8 debutează în forță cu o serie de cadre superbe cu peisaje montane și o căruță care cel mai probabil se îndrepta spre casa lui Tarantino unde aveau să participe la maratonul numărul cinci de filme franțuzești de care nu-i pasă nimănui. În căruță, un Kurt Russel care puțea prin ecran a tutun vechi de 20 de ani bătând o femeie sortită spânzurătorii. În drum spre cabana unde se petrece 95 % din film îi culege pe prostituata travestită din Sons of Anarchy și pe Samuel L. Jackson. Odată ajunși la cabană, se întâlesc cu alți cinci sau șase șai interpretați de diverși actori cunoscuți (Tim Roth, Michael Madsen) care par normali și inocenți dacă n-ai văzut în viața ta un film de Tarantino. De aici încolo se întâmplă niște chestii interesante pe care nu pot să le detaliez fără să divulg detalii importante din poveste, deci vă descurcați singuri.

Lucrul pe care l-am apreciat cel mai mult la H8ful 8 este că întregul film, de la regie, scenariu și joc actoricesc se simte ca o versiune upgradată a lui Django Unchained. Tarantino a tinuț cont de critici, și le-a notat frumos în carnețel și și-a dat silința să facă un film suportabil și ușor de urmărit pentru creierele omenești. În loc de peisajele expansive, frumoase de altfel, dar lipsite de substanță, context și conținut din Django Unchained, Tarantino a optat pentru o experiență mult mai condensată și intimă. După cum am zis mai sus, întreaga acțiune se petrece în unica cameră a unei taverne din mijlocul nicăieriului, unde personajele prezente în debutul filmului decid să înnopteze. În mod normal, orice om ar muri de plictiseală după trei ore în care a văzut aceeași cameră. Nu este cazul aici - nu cred că am văzut un cadru care să se repete de mai mult de două, maxim trei ori. Fiecare unghi din care este filmată camera tavernei dezvăluie o latură diferită a acesteia. În funcție de unghiul în care se filmează, în unele momente taverna poate părea de mărimea amfiteatrului Universității București, iar în altele te-ai jura că nu este mai mare decât cămăruța unde își ține bunică-ta murăturile.  Chiar și cadrele care se repetă conțin de fiecare dată elemente de decor sau de ambient diferite care să se potrivească cu momentul acțiunii. Fotoliul de pe care cineva depăna povești din satul natal se poate transforma în scena unei crime odioase trei cadre mai târziu. Sunt multe, multe exemple, dar nu pot să le înșir pe toate. În principiu, ce voiam să subliniez este faptul că nu există nicio discrepanță între decor și atmosferă și ce se petrece pe ecran. Totul are logică.

Estetica filmului este și ea una deosebită și aș vrea să văd mai multe pelicule care o adoptă. Eu nu sunt un mare fan al filmelor western, dar o să mă uit la orice film a cărui acțiune se petrece iarna. Nu știu dacă este o chestie demonstrată științific și nici măcar dacă cineva s-a mai gândit până acum la asta, dar mereu am fost de părere că dacă vrei să faci un thriller sau mistery film, acțiunea trebuie neapărat să se petreacă iarna pentru că în felul ăsta poți declanșa un iureș de efecte psihologice în spectatorul tău. Când vine vorba de iarnă, mulți oameni se duc cu gândul la pături, căni cu ciocolată caldă, calorifere electrice, meme-uri cu pisici și literatură și un sentiment general de confort și intimitate. Toată această viziune romantică asupra iernii se destramă în momentul în care un necunoscut omoară o prostituată și o aruncă peste mașina pe care ai deszăpezit-o în urmă cu trei ore. Brusc, iarna se transformă în iadul înghețat și lipsit de viață care este în realitate. Și nu e de mirare că Hateful Eight a fost pe gustul meu, pentru că mi-a oferit fix această experiență. Deși știam foarte bine că este un film de Tarantino și nu o producție originală marca Hallmark de duminică după amiază, filmul m-a păcălit non-stop. Exact când mă puneam într-o poziție mai comodă în fotoliul de cinema, ușurat că n-am mai văzut nicio scenă odioasă în ultimele 15 minute, cineva suferea o moarte dureroasă și mă întorceam la poziția corporală de mătușă șocată, mâna la gură.

O ultimă chestiune pe care vreau să o discut (și promit că asta este ultima paralelă pe care o fac între cele două filme) este că spre deosebire de Django, Hateful 8 își respectă propriile reguli, și nu le încalcă doar de dragul de a face un comentariu social ponosit și forțat. Este un fapt bine cunoscut că Tarantino a țesut un univers fictiv cu un set bine închegat de caracteristici și reguli. În Inglorious Basterds, un criteriul după care un agent secret britanic a fost trimis într-o misiune sub acoperire în Germania nazistă este că e critic de filme ceea ce-l face, astfel, un fin cunoscător a mecanismelor de propagandă din cinematografia nemțească. Pare absurd, da, dar în universul lui Tarantino are logică. Dialogurile sunt aparent lungi și pline de detalii inutile (cam ca articolul ăsta), dar așa vorbesc oamenii din filmele lui. Tocmai de aceea nu i-am înțeles pe oamenii care au fost deranjați de faptul că otrava din ceai și-a făcut efectul mult prea repede sau de absurdul scenei în care capul unui personaj explodează ca un pepene când este străpuns de două gloanțe de pistol. Care e problema? Poate în universul lui Tarantino, moliciunea capului este un quirk evoluționar care le permite oamenilor să rețină și mitralieze referințe la filme obscure din anii '50 și pop-culture.

În încheiere, lucrurile care fac din Hateful Eight unul din cele mai bune filme ale lui Tarantino îl vor face în același timp și unul din cele mai subapreciate. Nu este atât de straightforward ca altele, dar nici cuminte nu e. Scenele de violență sunt rare, dar de impact. De asemenea, aș fi vrut să-i dedic un paragraf și lui Ennio Moriconne, al cărui soundtrack excelent întărește toate chestiile pe care le-am lăudat mai sus, dar nu sunt un cunoscător foarte experimentat al filmelor western. Tot ce pot să fac este să sper că nu e cântecul lui de lebădă și ne va încânta și cu alte soundtrack-uri la fel de bune

NSF rating - 8/10, cu mențiunea că sper că Tarantino se va întoarce la filme despre gangsteri cu cunoștințe ireal de avansate în pop-culture și spărgători de bănci cu nume de culori

The Big Short (2015)

Aparent filmul asta e unul dintre favoritele la premiile Oscar. La fel ca in cazul lui Birdman de anul trecut, si The Big Short mi s-a parut foarte plictisitor si dezamagitor. Desi are o distributie destul de "grea" (Brad Pitt, Christian Bale, Ryan Gosling, Steve Carell), niciunul dintre actori nu straluceste in mod deosebit si m-a lasat cu impresia ca regizorul ar fi putut economisi niste bani si sa angajeze niste actori mai putin cunoscuti, care sa se straduiasca mai mult. Steve Carell, de exemplu, isi petrece intregul timp pe ecran scremandu-se sa para agitat si scotand diverse zgomote si icnete isterice. O fi si din cauza ca eu nu il mai pot asocia cu alt personaj in afara de Michael Scott, pe care l-a interpretat excelent, dar mi s-a parut o prestatie extrem de slaba din partea lui in filmul asta.

Alte filme de genul "film pe un subiect despre ca nu stiu mai nimic" reusesc sa fie fascinante si sa te atraga in lumea lor. Moneyball (in care acelasi Brad Pitt joaca rolul principal) este un film despre antrenorul unei echipe de baseball care dezvolta o metoda noua si eficienta de a achizitiona jucatori si, desi nu stiu absolut nimic despre baseball, l-am urmarit cu interes, pentru ca scenariul si jocul actorilor au facut posibil acest lucru. The Big Short este o insiruire de termeni financiar-bancari care dureaza doua ore. Te simti ca la un seminar la ASE intre oameni straini. Cameo-urile sunt dragute (am chicotit cand a aparut Anthony Bourdain sa explice cum e cu pestele vechi de cateva zile) si mai risipesc un pic ceata contabila a filmului, dar nu au cum sa faca urmaribil un film in care 50% dintre replici sunt "Oh man, bancile chiar fac nasoale?! Stiu ca fac nasoale si ca nu e ok si totusi inca continua sa faca nasoale?! Sunt inconstiente?! Nu le pasa de oamenii obisnuiti?! Mai bancherilor, ia nu mai faceti nasoale!" Si, in caz ca nu va prindeti ce inseamna asta, e si o scena super fortata cu un tanar tata care e anuntat, in prezenta fetitelor sale, ca va ramane fara casa DIN CAUZA BANCILOR.

Un 4/10 din partea mea. Macar am avut bere.

Slime City (1988)

Vai de plm.

A trecut mai mult de jumatate de deceniu de când mi-am aşezat ochii pe purulenţa de film care este SLIME CITY (1988) şi pot să spun că are fix acelaşi gust după atâta timp. Şi anume o mega greaţă ca după lapte cu cereale, decât că în loc de lapte ai smântână şi în loc de cereale scorpioni.

MOVIE NOTES: Dora-heita (2000)

• După un scenariu de Kurosawa, Kobayashi, Kinoshita şi Ichikawa. Trebuia să fie regizat de toţi patru, însă doar cel din urmă mai era în viaţă în 1999.
• Poveste clasică despre samuraiul outsider care le bagă beţe în roate unor interlopi locali. Yojimbo gen, dar cu mai mult alcool şi gheişe. Şi totuşi, un film surprinzător de cuminte.
• În rolul principal îl veţi recunoaşte pe şeful celor 13 asasini din remake-ul lui Miike. Joacă bine şi aici, m-au amuzat teribil scenele în care îi pune cu botul pe labe pe mahări.
• Luptele în schimb sunt puţine şi neinteresante. De fapt, cam tot filmul e dezlânat şi plicticos, în ciuda numelor mari implicate. Aproape două ceasuri cu samurai stând în fund şi răţoindu-se unul la altul, plus ceva filler material cu o gheişă pe post de romantic interest, care n-are nicio relevanţă în economia filmului.
• E ok, merge. Luaţi-l dacă le-aţi terminat întâi pe alea din anii ‘60-‘70.

Ivan cel Groaznic (I)

Printre volume de Lucreţiu Pătrăşcanu, Laurenţiu Fulga şi alte cărămizi de maculatură, bunicul meu avea în bibliotecă şi o carte despre filme vechi. Ceva cu “celuloid” în titlu. Era cartea mea preferată când eram mic, pentru un motiv foarte simplu: avea multe poze. Erau în mare parte portrete de actori gen Pola Negri sau Rudolph Valentino, dar se găseau şi câteva interesante. Cel mai mult îmi plăcea cadrul pe care-l vedeţi în capul postării. Cred că l-aţi mai văzut. Trebuie să fi rezonat perfect cu lecturile mele de atunci, din colecţia “Poveşti nemuritoare”. Just look at it. Zici că-i o ilustraţie la un basm rusesc, nu de-adevăratelea. 

MOVIE NOTES: Final Cut - Ladies & Gentlemen (2012)

Am deja vreo 3 articole începute, pe care nu ştiu când o să le postez, dar am simţit nevoia să atrag atenţia asupra acestui film mai întâi. Rândurile de mai jos sunt opţionale. Go watch it.

• Final Cut este un recent experiment al lui György Pálfi (Taxidermia), care constă într-un megacolaj de secvenţe din aproape 500 de filme.
• Nu e un simplu mix tematic gen "best 100 love scenes of all time", există o continuitate între bucăţi. 
• Boy meets girl, starring everyone. Everyone. În 10 secunde i-am văzut pe Chaplin, Robert de Niro, Marylin Monroe, Max von Sydow, Liv Tyler plângând, Jon Voight când era ficior şi Yoda.
• Cinefilii vor avea orgasme multiple. Nu vă uitaţi la el împreună cu alţi prieteni. O să-i exasperaţi cu comentarii din 10 în 10 secunde: "ia uite! Trenuri cu prioritate! Hăhă, Vargtimmen! Rashomon!"
• Nu cred că se găseşte de cumpărat, deci nu vă simţiţi prost dacă îl pirataţi. Costul cu drepturile de autor ar fi imens. De altfel, citat direct de pe rolling credits: "special thanks - isohunt".

MOVIE NOTES: I'm a cyborg, but that's OK (2006)

• Comedie romantică de la regizorul lui Oldboy şi Sympathy for Mr./Lady Vengeance.
• WTF level: asian, but not quite Japan.
• Young-Goon este o tânără care se crede cyborg şi comunică cu electrocasnicele prin intermediul danturii bunicii sale. Il-sun este unul dintre colegii ei de sanatoriu şi crede că are puterea de a fura sufletele celor din jur. Logic, se îndrăgostesc unul de celălalt.
• E o poveste de dragoste la modul: sunt o păpuşă creepy cu ochi oblici şi mă comport caraghios şi nu ştiu ce să fac! Devine de-a dreptul drăgălaş şi feely către sfârşit, dacă gustaţi genul.
• De-aici am învăţat că dacă te încalţi cu o şosetă albastră şi una portocalie, şi-ţi freci tălpile iute-iute zbori şi te teleportezi pe o păşune prin Elveţia.
• Pentru o altă poveste despre o relaţie disfuncţională, dar cu un bonus de erotism şi creepiness recomand Thirst, al aceluiaşi regizor.

The Strange World of Coffin Joe (1968)

E 2 noaptea, tocmai ce-ai terminat de văzut Korol Lir, dar parcă te-ai mai uita la ceva, că e păcat să nu profiţi de free trial-ul de 15 zile de MUBI. Wat do? Un horror scurtuţ ar merge. Ia să vedem: un triptic de scurmetraje horror din Brazilia anilor ‘60, regizate de un domn care a devenit între timp un Sergiu Nicolaescu al comediilor porno latinoamericane. Sweet baby Jesus, ia uite cum îţi pâlpâie beculeţul de hipstereală!

MOVIE NOTES: The Amazing Spider-Man (2012)

• Mult mai ok decât credeam c-o să fie. 
• Andrew Garfield is a sweet boy. 
• Emma Stone is a sweet girl. 
• The Lizard e un villain cam plictisitor, a fost nevoie de un picuţ de coi ca să-l faci main villain în film şi de un picuţ de talent să-ţi şi reuşească în mod decent. 
• Pe regizor îl cheamă Marc Webb. Nume predestinat, în pula mea!
• Este mult, mult mai bun decât mizeria de trilogie semnată Sam Raimi. 
• Am fost un pic reticent să-l văd, dar mi-a plăcut. 
• Acum sunt curios cum va fi al doilea. 
• Îmi place că abordează villains diferiţi. Mmmm, Electro...
• Is NSF still alive? Please discuss.